Iubesc la tine multe lucruri.

-Ma intelegi, nu-i asa?
-Te-as putea intelege? Te iubesc. Iubesc la tine multe lucruri. Ai ochi frumosi, patrunzatori, caprui, care ascund o sclipire misterioasa, parul ondulat iti cade pe umeri ca intr-o cascada fara final, tenul tau alb, ca portelanul, ma poarta departe, prin puterea gandului; zambesti minunat, uneori, ma hipnotizezi cu ajutorul celei mai frumoase trasaturi, zambetul, te uiti la desene animate, plangi cand vizionezi filme de dragoste, te iei de mine doar pentru ca am uitat sa sting lumina, gatesti mirific prajituri, pot admite chiar ca esti un Jamie Oliver al brioselor. Gandurile tale sunt pure, dar mai e ceva. Nu stiu... iubesc la tine multe, dar incepi sa devii alta. Nu-mi displace, dar nu ma incanta. Te-ai schimbat. Acum, uiti sa zambesti, sa faci glume, nu-mi mai faci cafea, nu mai are cine sa ma rasfete.
O saruta incet, pe frunte.
-Nu vreau sa te schimbi. Te iubesc asa cum esti, asa cum erai. Iubesc timiditatea cu care surazi spre pamant, in momentul in care ma apropii de tine cu un trandafir, nesiguranta de care dai dovada cand iti spun ca esti cea mai frumoasa fiinta de pe pamant, faptul ca nu ma crezi cand iti spun ca te iubesc mai mult decat ma iubesc pe mine. Iti doresc sa fii fericita.
-Sunt acceasi, doar ca timpul si-a pus amprenta.
-Timpul nu-si poate pune niciodata amprenta pe sentimentele care inving orice; iubirea e invincibila, iti da aripi, reusind astfel sa zbori. Vezi... eu zbor.
-Dar eu nu mai zbor de mult.

Si te sperii de propria-ti umbra.

Ma plimb pe strada, o strada pustie, intunecata, luminata doar de razele firave ale lunii. Ma uit in stanga, o fereastra stranie ma priveste insistent, parca, soptindu-mi ceva. Nu o inteleg. Pe un nor scrie, cu litere zimtate "Lupta daca vrei sa fii cine esti." Imi continui drumul, oarecum nedumeria.

O sa dispara si asta.

Unele lucruri nu-si au rostul lor, nu sunt definite, au un contur vag intr-o societate in care se promoveaza stereotipuri ale perfectiunii. De ce ai fi pesimist cand stii ca... nu stii nimic. Sau nu vrei sa stii, te faci ca nu stii. Te ascunzi in spatele minciunilor doar pentru ca nu vrei sa ai de-a face cu ele, sa le infrunti. Esti las.Te gandesti numai la tine. Ceea ce este dincolo de adevar, ne este tuturor necunoscut. Ceea ce nu ne doboara, ne face mai puternici. Dar nu conteaza. Pentru ca noi ne ghidam dupa niste reguli stupide, create special pentru noi si pentru instinctul nostru de turma. Te-ai intrebat vreodata ce se ascunde in spatele fulgerului? Ce mistere patrund in inima ploii? Si de ce picaturile de ploaie... nu ne ranesc? Pentru ca tot ceea ce ar putea sa ne raneasca, nu ne raneste. Suntem proprii nostri monstri. Nu ne vrem binele. Daca noi nu ni-l vrem, ce pretentii sa avem sa ni-l vrea altcineva? Trebuie sa luptam, sa nu ne asteptam ca se va rezolva de la sine, pentru ca nu se va rezolva. E o iluzie a sperantelor noastre, o iluzie ametitoare si amagitoare. S-a denaturat intelesul fiecarui cuvant... societatea in care traim ne tradeaza... chiar si persoanele odata intrate in sufletul nostru, dispar fara urma. "Iarta-ma" a devenit un fel de "s-a prins, sunt un fraier, data viitoare ma voi ascunde mai bine"; "te rog" si-a pierdut sensul de "chiar imi pasa, vreau, am nevoie de aprobarea ta"... si s-a schimbat in "hai mai repede, spune da ca sa ma simt eu bine, oricum tot ca mine fac". Si nu mai are rost... te intrebi de ce.

Omul e singurul animal care-şi poate rata viaţa.- Mircea Eliade, Huliganii

Am aflat...

Ceva nou. Neuronii sunt legati intr-un fel sau altul intre ei; de aici rezulta ca daca te gandesti foarte des la o persoana, acea persoana se gandeste la tine. Minunat, mirobolant, de nesperat. Adica, tu nu iti mai gasesti iesirea dim mintea mea, de aici rezulta ca si tu te gandesti la mine? My life is complete, now. Daca este adevarata aceasta afirmatie, inseamna ca te-am pus pe ganduri.

Adiere de vara...

Am iesit, am iesit din colivia mea. Simt aerul de vara, razele arzatoare ale soarelui si mai simt ceva... un sentiment puternic, apasandu-mi inima. Da, m-am indragostit. Irevocabil, fara speranta. As dori sa am curajul sa te privesc, sa iti spun "Buna!", sa iti povestesc ce mi se intampla, cum te visez in fiecare noapte. Dar nu pot, nu am curajul. Sunt fraiera. Dar si tu esti. Sa stii ca iti simt privirea discreta, chiar daca nu ma uit la tine. Te vad, iti citesc in ochi, dar nu, nu cedez prima. Ma cataloghez ca o nebuna, dar nu am curajul. Vreau sa fii tu primul, vreau... vrei si tu asta. De ce iau eu mereu prima privirea? De ce ma urmaresti? De ce te urmaresc? De ce nu iti dai seama ca, intr-adevar, te plac...? In ultimele saptamani, ai fost intotdeauna in mintea mea, ziua mi-o incepeam cu tine, si zambeam, un zambet pierdut... Esti prima si ultima persoana cu care imi incep, respectiv termin ziua. Ai intrat in viata mea si mi-ai dat peste cap planurile; intr-o fractiune de secunda, mi-ai schimbat viata. Astept cu nerabdare, in fiecare zi, sa te vad, dar cand te vad, tac. Cu ce rost? Vreau sa te imbratisez, sa-ti simt bataile inimii. Despre ce vorbesc, nu-mi pasa. Am mintit, uita tot... oricum nu avem niciunul curaj. Dar... poate imi shimb gandurile... cine stie? Esti ca o adiere de vant... imprevizibila, dar intotdeauna placuta... esti flawless.

In adancul... unui suflet.

Imi este somn... si dor. Dor de ceea ce credeam, la un moment dat, ca este veritabil. Credeam, acum, insa, totul apartine trecutului. Chiar si nisipul pe care pasesc se transforma in particule fine de aur, purtate de vant in departarea infinitului. Am cunoscut si eu, candva, infinitul. Era asemanator cu fundul unui ocean, plin cu stele... de mare. Cum, de altfel, infinitul este infinit, i-am putut gasi finalul. Statea ascuns, undeva, in adancul unui suflet.

14, you'll be missed.

S-a terminat, cu inca un an, deja ma pot considera "veterana" pe acest Pamant.
14, you'll surely be missed.